Dulapul cu amintiri

Ordine printre lucruri....
Primul raft, de sus, din dreapta, are o palarie enorma mov, cu o funda de satin, pe care am luat-o pentru o nunta, special spre a se asorta cu o anumita rochie...lila... dar intre timp, am castigat cateva kg ...si n-am mai purtat rochia, deci nici palaria; inca isi astepata iesirea in lume. Dar nunta a fost superba, iar cei doi... sunt si acum fericiti.
Jos, pe ultimul raft, cateva genti, preferatele. Fiecare cu povestea ei, o intalnire reusita, alta ratata, un interviu, sau o serbare, este una cu care merg la teatru, si alta de cumparaturi.
In partea stanga, jos, pantofi - cel mai mult imi plac cei roz, cei mai comozi sunt alti... roz, cei mai seriosi - negri -...cei cu care am dansat intr-o seara, cei cu care am visat... intr-o zi...
Cateodata amintirile revin legate de lucruri, de obiecte care, aparent, n-au mare importanta... cum este pelerina rosie cu ciucuri de blanita neagra... achizitie de ani de zile, din zile fericite si tinere, care acum sta cam ingramadita pe unul din rafturile cu bluze groase, dupa ce cateva saptamani a fost pe post de paturica pentru Doris.
Mai este si rochia pe care o am de la 13 ani, la care nu voi renunta niciodata, pe care mi-a facut-o Meme, si a carei talie incerta, asa cum se purta modelul pe vremea aceea, am umplut-o de doua ori cu puii mei, la amandoua sarcinile.
Sunt bucati de material colorat, ca si viata si amintirile, gandurile legate de fiecare moment, voaluri peste memorie, care flutura din cand in cand prin fata ochilor mintii, ca si atingerea genelor pe obraz.

Viata

N-am sa incetez niciodata sa ma mir de minunea lumii, de miracolul vietii.
Unul din membrii importanti ai familiei mele, Ursu, are o iubita. Initial, culoarea ei a fost alba, dar fiind obisnuita-crescuta-traita numai pe strada, acum este de un gri incert, latoasa, cu smocuri de blana care-i atarna in unele locuri, cu pete si cu ghetute de noroi intarit.
Oricum, Ursu o iubeste. I-am vazut zilele trecute cum stateau impreuna intr-un cotet care se doreste a fi al lui Ursu, dar in care nu prea incape; ei bine, erau amandoi ingramaditi acolo, cu figurile fericite abia zarite prin intrarea cotetului, mai mult o combinatie de blanite alb-cenusiu cu gri - albastrui.
I-am dat numele de Violeta, chiar daca nu are nimic in comun, nici cu floarea, si nici cu culoarea.
Chiar vorbeam cu fetele zilele trecute, ca s-ar putea sa ne si inmultim, data fiind afectiunea dintre cei doi.
Ei bine, cu putina treaba in garajul supraincarcat, am descoperit minunea: Violeta si Ursu aveau deja pui. Din pacate, unul singur a supravietuit, restul s-au dus.
Dar exista unul care e inca in viata, sanatos si voinic, ca si ghioceii pe care i-am cumparat azi, pe care i-am uitat in masina, dar indata ce mi-am amintit i-am adus in casa... si si-au revenit, zambareti, intr-un mic vas cu apa de pe birou.
Si puiul, si ghioceii, imi amintesc acelasi lucru: exista intotdeauna ceva care da speranta, care te fac sa zambesti si te induioseaza, in cele mai diferite moduri cu putinta.