Arta conversatiei

Sau despre smalltalk, sau "cum sa faci timpul sa treaca in mod placut" printr-o conversatie. Britanicii au acelasi vesnic subiect... vremea. Germanii si francezii, se pare, vorbesc destul de mult despre fotbal si job. In Romania am intalnit multe persoane care fac, mai mult sau mai putin, conversatie. Dar zilele trecute am avut parte de o adevarata lectie de "arta a conversatiei". Cu intrebari politicoase despre cum imi mai merge(in general, in viata), despre copiii mei(evident, toata lumea stie cat exagerez cu subiectul asta), despre ce carti am mai citit, putina incursiune si in politica, apoi cladiri, vreme, cunostinte comune... ceea ce ne-a adus mai aproape de tinta intalnirii noastre, o vizita la niste prieteni. Daca ar fi existat o camera de luat vederi(ascunsa) s-ar fi realizat un film cu titlul "vizita perfecta", cu o "conversatie potrivita". Am participat, dar am si observat, si m-am amuzat... urmaream un film mult mai bun(decat cele ale premiatilor nostri care imi lasa un gust foarte amar dupa vizionare), despre.... nimic.... dar scenografia de exceptie, regia... aleatorie, dialogurile... geniale, iar actorii, noi patru si-o vedeta. La final, de incheiere, o alta mostra de conversatie placuta, o concluzie finala, cu broderii pe marginea subiectului, cu comparatii, planuri de viitor si o evaluare distorsionata a vremii. (am inghetat ingrozitor, din pacate).

about "that chemistry"

my uncle once told me his love story , beautiful, simple and very sensitive. "In life you meet many women, of all kinds, which attract you more or less. But with only one you feel that special chemistry that makes you understand that she is the one and only" ... My uncle is married to his wife for about 40 years, they live happy in Toronto, and still believe in that chemistry.

O istorioara de mult pierduta

A fost odata ca-n povesti, ca de n-ar fi fost, nu v-as mai fi povestit.... anii 1900 - 1920. O tanara domnisoara frumoasa, inocenta, inteligenta si la moda cunoaste intamplator un print, cu vreo 12-15 ani mai mare, incantator, fin, un connosseur. Aceasta intalnire le da vietile peste cap, se indragostesc la prima vedere, traiesc o pasiune superba. El, un barbat frumos. Elegant, cu o tinuta admirabila ce amintea anii de militarie, inalt, blond, cu ochi albastri, era genul de barbat care atragea toate privirile. Intai, pentru ca era mai inalt cu un cap decat toata lumea din jur; apoi, tinuta, de aristocrat prin nastere, privirea inteligenta şi, foarte important, sarmul care se simtea. Era imposibil sa nu-l placi, şi stia sa foloseasca acest lucru in avantajul sau. La ea, totul era la superlativ. A fost intotdeauna o femeie frumoasa, decorativa, inteligenta şi culta, dar frumusetea din adolescenta nu mai poate fi niciodata egalata mai tarziu. Era indragostita de mov, purta rochii vaporoase, palarii cu boruri largi, voaluri, florile, mov desigur, nu-i lipseau niciodata. Avea cele mai frumoase toalete, vorbea numai in franceza, şi era intotdeauna inconjurata de un alai de prieteni. Preocupata de tot ce insemna educatia unei tinere in acea vreme, avea o adevarata pasiune pentru pian, picta pentru ca era de “bon ton”, citea poezii, niciodata romane – erau prea lungi şi plictisitoare – dansa, şi, evident, stia sa faca conversatie. Fiind de departe preferata tatalui sau, nu era seara sa nu straluceasca in societate, la seratele care aveau loc, de cele mai multe ori, la resedinta parintilor. Pentru ea, dar mai ales pentru parintii ei, cea mai mare mandrie era s-o asculte cantand la pian, sau s-o urmareasca dansand. Tineri sau mai maturi, pretendentii roiau in jurul ei, dar niciunul nu reusea s-o impresioneze; ba chiar, intr-un fel, simtea ca nici cuvintele de admiratie, nici florile, bomboanele sau volumele cu poezii pe care le primea cadou, şi nici chiar privirile fierbinti de adorare, nu reusesc sa o miste, nu ajung, cum spunea ea, “la casa inimii”. Acolo a ajuns doar unul, El, si pentru totdeauna. Au urmat o casatorie morganatica, 8 ani de iubire impreuna, si apoi o viata separata, cu aceeasi iubire in suflet, dar si cu regrete, cu dor si cu foarte multe amintiri. Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-asa...

Cu multumiri

Aceasta e o scrisoare de multumiri, o scrisoare publica pentru cineva care crede in mine: Citesc de nu-stiu-cate-ori pe zi tot felul de texte intelepte pe facebook, foarte frumoase, unele motivationale, altele niste prostii notorii... dar printre ele am gasit de cateva ori un text care suna cam asa: orice om care apare in viata ta, e acolo cu un scop, chiar daca e doar un trecator (adica nu ramane in viata ta prea mult). Ei bine, desigur, analizez prea mult, si m-am intrebat, de fiecare data, ce rol are cutare, sau cutare in viata mea. Sunt cativa, putini dar dragi, care cred in mine, chiar daca eu nu vad motive, care ma incurajeaza si ma urmaresc in mica mea evolutie. Aici vreau sa multumesc, ma inclin si trimit o bezea virtuala, cui ma citeste, ma critica si ma lauda, dar mai ales, ma incurajeaza sa continui. Sper sa ma ridic la inaltimea asteptarilor. Multam!

Despre ploaie, nopti si dor de munte

Ploua. Incet, egal, morocanos. Si imi aduce aminte de o noapte de primavara, la munte, in care ploua la fel. Casuta de la Predeal era din lemn, la marginea padurii, si peste zi fusese destul de cald. M-am ridicat din pat, un cuib cu doi pui dragi, si am privit pe fereastra. Aburi ca de ceata se ridicau din pamant, iarba proaspata stralucea in lumina lunii; cu toate ca auzeam ploaia, totul parea incremenit ca intr-o felicitare tridimensionala. In casa se simtea mirosul de lemn umed, impreuna cu cel al prajiturii de seara, era cald si intuneric, doar luna avea cateva raze sprijinite de fereastra. Se auzea ploaia, si in acelasi timp doua respiratii linistite, de copii fara griji; senzatia era de o infinita pace, ca si cum o mana nevazuta tinea pavaza deasupra noastra. Am iesit incet pe terasa, infofolita, si am privit natura, in toata splendoarea ei umeda, incetosata, in nuante de gri, argintiu si verde inchis. Se vedeau brazii pe versantul de vizavi, iar catre varf, aceeasi ceata albicioasa, cu stele care reflectau in acele brazilor - se ridica din ploaia care continua sa cada morocanos, persistent, curat. Afara mirosul era diferit, te izbea aroma brazilor, a ierbii, a urmelor lasate de o turma de oi. Iubesc muntele, mi-am amintit astazi cat de mult il iubesc, cat e mult mi-a lipsit in anii trecuti, cat de mult a insemnat pentru mine... Si, ca si de un om, un prieten uitat pe care il redescoperi, amintirea muntelui in toata maretia lui ma copleseste, ma ia pe sus parca din somn... nu o data mi s-a intamplat sa ma trezeasca din somn gandul cuiva, acum e aceeasi senzatie, parca ma chema, imi trimite mesaje pe cai ascunse, ma invadeaza cu amintiri, senzatii, mirosuri si sunete. Asa ca promit, ca unui iubit uitat, sa ma intorc la tine, dragul meu munte.

Despre visul care se repeta obsesiv

Scriu astazi despre un vis. Un vis care se repeta obsesiv, despre care imi vine sa spun..."can`t get you out of my mind"... Sunt la sfarsitul unui drum de viata, mai exact dupa o schimbare, si stiu ca trebuie sa gasesc un alt loc in care sa locuiesc. Si, brusc, de fiecare data, imi amintesc de o casa pe care o am. O casa pe care o redescopar, uneori este mobilata, alteori este goala - si atunci imi fac planuri s-o mobilez -, in alte dati stiu de aceasta casa, dar "redescopar" alte incaperi... De fiecare data simt un val de bine, cand imi "amintesc" de casa, imi da un sentiment de siguranta si confort, si nu e intotdeauna vorba de o casa in adevaratul sens al cuvantului, ci mai degraba de un camin. Este un vis care se repeta cu regularitate, ca un tic-tac al ceasului fiecarei vieti. Este ceea ce imi aminteste de ce am de facut, inconstient, de mine, de o viata si de decizii. "can`t get you out of my mind"... Nu cred in explicatiile viselor, dar cred in ce mi-a fost spus, cu cateva zile in urma:..."e ceva la care ma gandesc... exista in mintea mea..." :) oricum, imi plac casele noi!