Top of the Rock

Am vizitat Top of the Rock seara, cand New-York-ul era numai lumini si culoare, pe fondul violet al unei nopti de toamna. O cladire uriasa, de 68 de etaje, construita in anii `20 ai secolului trecut, in otel si sticla.
Ca sa ajungem pe acoperis am schimbat doua ascensoare, iar ultimul, care urca cu o viteza ametitoare, ne-a oferit si un spectacol deosebit: daca priveai in sus, spre acoperis, vedeai cum alearga etajele, marcate cu lumini circulare, pe langa tine, si un film pe cadranul transparent al cabinei, un film despre cladire si cei care au construit-o. Intre doua ascensoare, cativa dintre cei care alcatuiesc pesonalul de serviciu fac fotografii turistilor, pe fondul unui perete care are panorama din varful cladirii, astfel incat da impresia ca cei care se fotografiaza sunt pe una din barnele de constructie, in aer, parca intr-un film din anii `940. Impresia este foarte puternica, iar privelistea, coplesitoare.
Inainte de iesirea pe terasa penultimului etaj intri intr-un fel de anticamera, o incapere goala, cu tavanul si podeaua alcatuite din placi luminoase, care, in momentul in care pasesti sub sau deasupra lor, declanseaza diferite sunete si lumini. Poti compune, astfel, o melodie care suna putin extraterestru, din sunete metalice, ca si cum atingi tastatura unui calculator, iar in loc de deget, esti chiar tu, invaluit in culori diferite.
Acoperisul iti da impresia ca esti pe varful lumii, mai sus decat oricare alta cladire, iar tot ce se vede in jur.... e la picioarele tale. Iti da impresia ca esti puternic, ca poti face orice, ca esti mai aproape de Dumnezeu. Orice s-ar mai intampla in viata, momentul in care mi-am deschis bratele catre ce e mai sus - e o senzatie pe care mi-o voi aminti intotdeauna. M-a sarutat vantul... am avut un moment de tandrete cu noaptea, si apoi m-a adus cu picioarele inapoi, pe pamant, un frig groaznic, normal de altfel la o asemenea inaltime.
Unul din momentele speciale din viata.