Ploua. Incet, egal, morocanos. Si imi aduce aminte de o noapte de primavara, la munte, in care ploua la fel. Casuta de la Predeal era din lemn, la marginea padurii, si peste zi fusese destul de cald. M-am ridicat din pat, un cuib cu doi pui dragi, si am privit pe fereastra. Aburi ca de ceata se ridicau din pamant, iarba proaspata stralucea in lumina lunii; cu toate ca auzeam ploaia, totul parea incremenit ca intr-o felicitare tridimensionala. In casa se simtea mirosul de lemn umed, impreuna cu cel al prajiturii de seara, era cald si intuneric, doar luna avea cateva raze sprijinite de fereastra. Se auzea ploaia, si in acelasi timp doua respiratii linistite, de copii fara griji; senzatia era de o infinita pace, ca si cum o mana nevazuta tinea pavaza deasupra noastra. Am iesit incet pe terasa, infofolita, si am privit natura, in toata splendoarea ei umeda, incetosata, in nuante de gri, argintiu si verde inchis. Se vedeau brazii pe versantul de vizavi, iar catre varf, aceeasi ceata albicioasa, cu stele care reflectau in acele brazilor - se ridica din ploaia care continua sa cada morocanos, persistent, curat. Afara mirosul era diferit, te izbea aroma brazilor, a ierbii, a urmelor lasate de o turma de oi. Iubesc muntele, mi-am amintit astazi cat de mult il iubesc, cat e mult mi-a lipsit in anii trecuti, cat de mult a insemnat pentru mine... Si, ca si de un om, un prieten uitat pe care il redescoperi, amintirea muntelui in toata maretia lui ma copleseste, ma ia pe sus parca din somn... nu o data mi s-a intamplat sa ma trezeasca din somn gandul cuiva, acum e aceeasi senzatie, parca ma chema, imi trimite mesaje pe cai ascunse, ma invadeaza cu amintiri, senzatii, mirosuri si sunete. Asa ca promit, ca unui iubit uitat, sa ma intorc la tine, dragul meu munte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu